Inscriere Am uitat parola

Acest interviu este un preambul la discursul inspirational oferit de Radu Florescu in cadrul unei intalniri in Romania, in care descrie pe larg experienta reintalnirii cu tara, contextul in care a pus bazele primei companii, lansarea Saatchi & Saatchi in Romania, si un parcurs extraordinar marcat de implicarea intr-o industrie dinamica, si in rasturnari politice, interactia cu mari sefi de stat si celebritati, un parcurs care s-a transformat intr-o legatura de 15 ani cu Romania care continua inca.[Discursul mai jos] 

• Apartii unei familii romane prestigioase, cu o lunga si fascinanta traditie, nevoita sa paraseasca tara dupa razboi, in jurul anilor ’50 si sa se stabileasca in New Egland, USA. Familia ta inca pastreaza legaturi puternice cu Romania in actiuni cu impact social si diplomatic. Cum ai descrie propria ta legatura cu Romania?

 

Sunt mandru de radacinile mele romanesti. Sa ai un tata istoric este un beneficiu major pentru ca poti invata despre importanta familie, despre traditii, valori si responsabilitati. Stiu ca suna a “scoala de moda veche”, dar asa am fost educat si, de aceea, atunci cand vorbesc despre succes am in minte proverbul: “manners make the man”. Am fost singurul Radu Florescu in New England, iar in prima zi de scoala eram tot timpul mandru cand profesorii incercau sa-mi pronunte numele. Se spune ca atunci cand esti departe de casa te gandesti ca vrei acasa. Eu cand zic “acasa” ma gandesc la Romania.

• Primul pas revenind in Romania, la inceputul anilor ’90, dupa o cariera in ascensiune pe Wall Street, a fost unul antreprenorial, prin care ai lansat propria companie de media. Dupa 15 ani, esti CEO al uneia dintre agentiile de advertising de top, cu 120 de angajati si peste 80 mil. Eur cifra de afaceri. Cum vezi astazi decizia de a fi ales Romania ca tara unde ti-ai propus sa reusesti.

 

Oamenii nu aleg succesul, ci succesul vine la ei prin perseverenta si idei bune. Oricum, acesta nu se masoara in bani sau in “show off”, ci in a gasi echilibrul intre viata profesionala si cea personala. Succesul meu se masoara in rezultatele agentiei si in viitorul celor trei fii ai mei.

• O cariera de business bogata in evenimente, incluzind primul program al televiziunii nationale sponsorizat si contractul care a adus celebrul serial “Dallas’ in Romania. Cum se contureaza prospectele industriei astazi?

 

Cand am inceput sa lucrez pentru piata din Romania formula era: idei bune, simple si bine executate. Si pentru acele vremuri era suficient. Astazi lucrurile sunt ceva mai complicate. Vorbim despre o piata in dezvoltare, divizata. Imi place sa cred insa ca suntem pe o nava care infrunta valurile si mizam pe creativitate si pe strategie.

• Lovemarks – o abordare ce vine sa asocieze perceptia emotionala brand-urilor. Ar fi acesta un concept potrivit de extins la nivel de branding de tara? Care ar fi in opinia ta cele mai importante lovemarks de retinut in promovarea identitatii romanesti in afara?

 

In publicitate miza este atentia consumatorului. Prin Lovemarks incercam sa realizam o legatura emotionala intre un produs/serviciu si consumator si sa ne diferentiem de competitie. Investitia in realizarea unui Lovemark aduce beneficii pe termen lung companiilor. Din pacate, in promovarea Romaniei constat o lipsa de vizune si asta la 20 de ani dupa Revolutie. Imi doresc ca acest lucru sa se schimbe, iar daca ma uit la exemplul Poloniei stiu ca este posibil.

• Esti un sustinator activ al unor organizatii ca Asebuss si Fullbright. Ai vrea sa vorbesti putin despre proiectele tale in afara business-ului, implicarea in comunitate, educatie si actiuni pentru drepturile omului, intalnirea pasagera cu industria de film?

 

Pe langa Asebuss si Fulbright mai sunt implicat activ in organizatia United Way. Sunt intrebat adesea “de ce?”. Nu e nimic special. Pur si simplu mi se pare normal. Uneori e mai usor sa faci bani decat sa faci o diferenta reala. Saatchi & Saatchi a lucrat recent, pro-bono, pentru Green Peace, United Way, Ovidiu Rom (http://www.youtube.com/watch?v=akStl7159mw&feature=channel_page) si pentru o campanie de responsabilitate in trafic: http://www.youtube.com/watch?v=iUUM8-eQ1uw. De asemenea, in acest an, a sustinut proiectul dedicat respectarii drepurilor omului, “Spune adevarul puterii”, promovat de Kerry Kennedy. Cu lumea filmului, experienta a fost una inedita. A fost o onoare sa fiu pe platourile de filmare alaturi de nume internationale ale cinematografiei si sa pot transforma veniturile din urma acestor aparitii in donatii.

• Cateva cuvinte despre lovemarks personale, care sunt momentele, oamenii, lucrurile care te incanta cel mai mult?

 

Lovemark-urile mele sunt:

 - Caietul galben (yellow pad) pe care imi notez tot ce am de facut pentru a nu uita
 - Toyota – pentru ca eu cred ca masinile sunt facute pentru a fi conduse si nu pentru a fi reparate
 - Lawrence of Arabia
 - Winston Churchill

***

Radu Florescu, o aventura de 15 ani cu Romania!

Este o intrebare pe care multi prieteni mi-au pus-o in ultimii 15 ani, mi-am pus chiar si eu aceasta intrebare, de ce m-am intors in Romania? Intorcandu-ma inapoi la anul 1989, inca imi amintesc imaginile difuzate de CNN despre caderea Zidului Berlinului, multimile de oameni marsaluind pe Podul Charles in timpul Revolutiei de Catifea din Praga, intreaga confuzie de pe strazile din Budapesta si raliurile triumfatoare din Polonia acoperind miscarea de solidaritate pe care Lech Walesa o lansase in 1981. Dincolo de granitele Ungariei, Romania lui Ceausescu parea detasata, dar in sinea mea stiam ca e doar o problema de timp.

Adevarul este ca nu ma “intoarceam” niciodata cu adevarat in Romania. Nascut in Boston si crescut pe ambele coaste alte Atlanticului (Franta si Statele Unite), am avut un an scolar scurt in 1968 la Scoala Americana din Bucuresti in timp ce tatal meu vizita filiala Fullbright din Romania. Anii 1960 erau priviti ca fiind o perioada mai blanda sub regimul comunist al lui Ceausescu. Anii in care Romania a fost aleasa de Occident ca “Maverick-ul” Estului si recompensata cu vizita lui Nixon in Romania in 1969. De fapt aeroportul Otopeni a fost construit de Ceausescu pentru vizita deoarece cel vechi, aeroportul Baneasa, nu putea primi un Air Force One. Cele cateva amintiri pe care le am din copilarie cuprind noaptea dormita in casa ambasadorului Americii in timpul unei receptii, echipamentul de prim ajutor oferit unui copil rom care isi taiase grav piciorul (pentru care am fost pedepsit) si achizitionarea laptelui de la alimentara, care devenea acru pana cand ajungeam in lift pentru a urca in apartament. In ansamblu, desi incep sa se stearga, inca am amintiri foarte dragi din acele zile.

Legaturile mele cu Romania provin din surse variate, adanc inradacinate in destin, istorie, educatie si bineinteles in neam.  Sunt acele evenimente din viata care adesea iau o intorsatura imprevizibila si oamenii intreaba mereu daca acest factor “si daca” a avut o influenta directa asupra unei persoane (asupra mea) a carei singura legatura cu Romania, ca in cazul meu, a fost sa se nasca intr-o familie romana dezradacinata in 1941 – cu o istorie unica si discutabila cu privire la plecarea si intoarcerea noastra.  Sa incepem cu tatal meu, care si-a dedicat cea mai mare parte din viata academica istoriei Romaniei si, bineinteles, cartilor sale nu meroase cu privire la Vlad Tepes (Dracula). Cartea  “In cautarea lui Dracula”, aventura care a inceput la Manastirea Snagov in afara Bucurestiului, l-a adus de la un Profesor obscur al Colegiului din Boston in centrul atentiei la nivel national, de vreme ce interesul pentru legendarul Dracula in America, dupa lucrarea lui Bram Stoker, nu s-a pierdut niciodata. Timp de cativa ani, tatal meu a calatorit prin Statele Unite tinand discursuri, a fost invitat la diverse emisiuni TV si, in sfarsit, a avut o aparitie TV, difuzata la nivel national, la Johnny Carson Show (care intamplator s-a nascut in aceeasi zi si in acelasi an ca tatal meu (23 octombrie 1925). Acest fenomen “nebunesc” al lui Dracula doar mi-a dezvoltat cunostintele despre Romania -  mai mult decat personajele ciudate pe care le-am intalnit, teoriile despre ospetele insetate de sange ale lui Vlad Tepes si bineinteles intrebarea daca familia Florescu este inrudita cu infamul Vlad Tepes.  Cred ca ar trebui sa aduc multumiri speciale tuturor “nebuniilor” despre vampiri care ne umpleau casa, in special de Halloween. Un al doilea factor care mi-a hranit interesul pentru Romania a fost legat de mostenirea si radacinile romanesti ale familiei care exista inca din secolul 15. Aceasta istorie, impreuna cu un simt puternic al traditiei de familie m-a ajutat sa imi formez viziunile despre o tara pe care am cunoscut-o in cea mai mare parte din carti, scrisori si mass-media, care a captat mintea compatriotilor mei in anii 1980 cand Ceausescu a format un stat totalitar.  Este un simt al traditiei pe care il impun si copiilor mei astazi.  Ca prima generatie de americani care incearca sa pastreze amintirile din tara-mama, am fost expusi unui mare numar de covoare, icoane, picturi si costume traditionale romanesti (in special dupa 1968). Dulapuri pline de imbracaminte romaneasca care o innebunesc pe mama si in ziua de azi.   In ultimul rand, dar nu cel din urma, deoarece, crescand in Massachusetts, am fost singurul Radu Florescu care a urmat Liceul Cohasset si Colegiul din Boston, fara sa vorbesc un cuvant romanesc.   Simtul radacinilor mele romanesti a fost stimulat de pronuntarea incorecta a numelui meu in fiecare prima zi de scoala in Septembrie si de felul in care ma necajeau copiii -  “Ragu Spagetti Sauce”, etc.

Sunt putine lucruri pe care le pot spune despre Romania din perioada 1968 si pana la Revolutie. Viata mea s-a format in Statele Unite cu vizite dese in Europa (in Franta in special). Prietenii mai in varsta ai bunicilor mei care fugisera cu multi ani inainte sa ajunga la Riviera franceza erau o amintire a unei generatii de romani care disparea usor. O reinviere a simturilor mele despre Romania a avut loc in timpul facultatii cand prin vizita profesorilor Fullbright de  la Boston College am inceput sa predau cursuri de limba romana. Romana, fiind una dintre limbile latine, nu a atras prea mult la inceput. Totusi, tatal meu a insistat sa recrutez cat mai multi studenti posibil, ceea ce am facut, promitandu-le note excelente (care nu au aparut niciodata). Cu stiluri inovatoare de predare (ca sa spun pe scurt), orele de limba romana s-au format printre studentii de Arte & Stiinta intr-o perioada relativ scurta de timp.

In 1989, aveam un loc de munca relativ confortabil in New York, ma insurasem de putin timp, nu aveam copii si imi petreceam ziua estimand pretul bunurilor pentru E F Hutton inainte de a fi preluat de Merrill Lynch. La acel moment, biroul nostru avea unul din cele mai bune sisteme informatice (bineinteles deloc aproape de internetul de astazi) cu ultimele stiri importante de pe intreg globul aparand pe ecranele noastre – orice ar fi putut afecta pretul aurului, petrolului si chiar si pe cel al sucului de portocale inghetat. Stirile din acea vreme din Europa de Est  mi-au umbrit intr-un fel grija despre vremea rece din Florida sau despre exploziile rafinariilor din Texas si incet-incet, am ajuns intr-un mod inexplicabil atras de aceste evenimente  desfasurate in Romania. Iesirea mea din lumea Wall Street-ului a fost intampinata cu incruntari si comentarii de genul “esti nebun?”, dar a lua parte la “Renasterea claselor” dintr-o tara europeana in viata mea parea de departe mai putin riscanta decat “scurtele functii” din industria petrolului pe care le-am suportat in timpul  climei reci care a inghetat raul Hudson in Decembrie 1989.

Primii mei pasi adevarati inapoi pe pamant romanesc au inceput in mai 1990, la cinci luni dupa razvratirea sangeroasa din Europa de Est care l-a inlaturat pe Ceausescu si care a culminat cu procesul si executia lui Nicolae si Elena Ceausescu in ziua de Craciun a anului 1989. In acea primavara, am ajuns intr-un aeroport Otopeni cu totul distrus dupa un zbor cu Taromul de 14 ore de la New York, purtand tricoul meu preferat cu Brooks Brother, murdar de apa ce curgea din compartimentul de deasupra al unui Boeing 727 vechi. Era la vremea aceea, unul din putinele zboruri directe catre Bucuresti si cu siguranta cel mai ieftin. Primavara a fost generoasa in acel an cu mult soare si cu multi oameni derutati in strada – nu exista aproape deloc trafic (sau masini), ca sa vorbesc de acele zile. Plutea speranta in aer si o stralucire de optimism se gasea pe fata celor mai multi oameni in fata sansei de a intoarce ceasurile si de a recupera timpul pierdut – mai exact 30 de ani. Singurele doua hoteluri mai decente (decente, adica generoase) erau Hotel Bucuresti si Intercontinental, erau pline si am fost cazat la Hanul lui Manuc, un mic reper istoric care si-a pastrat farmecul in ciuda anilor de neglijenta si cearsafuri curate! Era o abundenta de plosnite! In ciuda curtii interioare frumoase si a personalului foarte amabil, restaurantul era la fel de gol ca si biroul de turism al Romaniei de pe Madison Avenue si am fost obligat sa imi iau toate mesele la cele 2 hoteluri mai-sus mentionate. In acele zile, divertismentul se limita la a merge la Hotel Bucuresti unde era un spectacol de noapte live cu o cantareata de varsta medie a carei peruca plutitoare parea sa dateze din 1924. Meniul se limita si era abia comestibil la chiflele de paine, reprezentand partea principala a mesei – fara a spune ca erau si cele mai gustoase. Vinul romanesc si apa minerala Borsec au fost principalele bauturi. Exista Pepsi furnizat de o societate pe actiuni din data de 1965, dar privind sticlele, parea prea riscant.

Ca in cazul celor mai multe aventuri, planurile stabilite initial nu se desfasoara intocmai. Ca sa nu mai spun ca nu aveam niciun plan si aceasta aventura nu era deloc altfel. Intr-o dupa-amiaza, in timp ce ma plimbam pe bulevardul principal Magheru, cu un ziar New York Times sub brat, am fost abordat de un numar mare de trecatori care imi cereau o pagina din ziar pe care l-am oferit. Expresia fetelor celor care au inceput sa citeasca bucatile de ziar si fragmentele de stiri si reclamele la magazinul Macy au scos la iveala notiunea ca dupa 25 de ani de regim stalinist, oamenii erau avizi de informatie. Orice informatie! Acesta cred ca a fost momentul meu cheie – evenimentul care stat a baza crearii a ceea ce astazi este unul dintre cele mai mari grupuri din Romania.

 

Nu m-am gandit niciodata ca a face afaceri in Romania va fi usor, dar primele mele zile in Romania au fost mult mai grele decat si-ar imagina cineva. Zilele de lucru pareau lungi si neproductive, in special tinand cont de formarea profesionala si experienta mea de pe Wall Street unde regulile corporatiste pur si simplu nu se aplicau. In perioada aceea, telecomunicatiile aproape ca nu existau in Romania si a obtine o linie fixa era scump si dificil, ca sa nu mai spun despre “spaga” ceruta de personalul Romtelecom care aparea mereu la usa ta la cel mai nepotrivit moment al zilei. Transmiterea unui fax catre Statele Unite dura cam 2-3 ore (pentru o pagina) si modelul de baza Minolta costa peste $ 1600 – acelasi model in Europa de Vest costa doar $180.   Un apartament simplu in acest “complex de birouri” din spatele Hotelului Bucuresti a dat aparenta unui mediu de lucru profesional. Apartamentul era de fapt subinchiriat de la un conte austriac care facea afacerei de import/export de multi ani in Romania si era condus de cea mai austera femeie de genul “Tanara Frankestein” pe care am intalnit-o vreodata.  Insista sa imi las orice (toate) lucrurile valoroase in seiful de la biroul ei ceea ce parea un lucru inteligent de facut la vremea aceea. Inceputul a fost mult mai usor prin faptul ca tatal meu avea inca multe contacte locale. Recrutarea a fost prima mea provocare si am ales calea usoara – nimic altceva nu parea posibil. Stabilind intalniri cu prietenii/asociatii tatalui meu de la Universitatea din Bucuresti, i-am rugat sa imi recomande cei mai buni fosti sau actuali stundenti. Din acel punct, cu un grup de 4 persoane, inclusiv eu, activitatea companiei noastre a inceput.

Primul proiect a presupus crearea unei asocieri intre USA Today si “tanara” publicatie “Tineretul Liber”. Presedintele USA Today, Dave Mazerella era dornic sa isi inceapa activitatea in Romania si euforia asociatiilor de mass-media din Europa de Est era inca puternica. Pentru USA Today, sa cumpere o publicatie cunoscuta cu un grup de cititori fideli reprezenta o buna afacere. Fara ca eu sa stiu multe despre asta, democratia si societatea libera erau inca o noutate in Romania si ideea de presa libera si obiectiva a parut sa fie prea mult pentru unii functionari guvernamentali. Acest lucru era adevarat din moment ce Frontul Salvarii Nationale a castigat primele alegeri libere dupa Ceausescu -  multi membrii ai acestui nou partid erau fosti prieteni ai lui Ceausescu. Dupa un inceput promitator si eforturi extraordinare a doi editori romani pentru a conveni termenii, contractul s-a reziliat rapid in timpul ultimei vizite la sediul USA Today din Alexandria, Virginia, in afara Washington D.C. Pentru a se asigura de esecul a ceea ce noi credeam ca este afacere, un editor roman, (banuiesc ca era trimis de politia interna pentru a analiza afacerea) a stat in picioare in timpul intalnirii editorului saptamanalului si a inceput sa rascoleasca prin servieta editorului sef (si prin documentele personale) fara a spune un cuvant. Oricat de intelegator ar fi fost personalul USA Today, a fost prea mult chiar si pentru ei si au intrerupt afacerea in ziua urmatoare.

Primul esec, desi dezamagitor, nu m-a facut sa imi pierd ambitia pentru a obtine alte proiecte media. Televiziunea din Romania, cu programe destul de limitate la acel moment, totusi se prezenta ca cea mai promitatoare oportunitate comerciala de mass-media pentru viitor. Fratele meu John, dupa un post ca Director de Comunicare la Partidul National Democrat, se mutase recent in L.A. ca CEO al activitatilor David Frost in Statele Unite.  Astfel, Televiziunea Paradine, cu o intreaga biblioteca de programe de televiziune, parea potrivita pentru a da culoare programelor zilnice extrem de plictisitoare ale Televiziunii din Romania. Dupa sapatamani de scrisori si telefoane, am primit intr-un sfarsit un raspuns “suntem interesati” de la British American Tobacco. In acea perioada, publicitatea pentru tigari nu avea nicio restrictie in Europa de Est (piata neagra pentru mass-media era necunoascuta in Romania) si cu neincredere si multa opozitie din partea tatalui meu, am semnat un contract cu Televiziunea Romana pentru primul program sponsorizat din istoria Televiziunii din Romania. Impactul s-a simtit imediat. Prima serie din “Cartea Recordurilor” a avut rating extraordinar dupa prima noapte de difuzare. Acesta a fost doar inceputul. Dupa alte cateva seriale de televiziune si, din fericire, alti cativa sponsori, am incheiat prima afacere importanta pentru achizitionarea intregii colectii (14 sezoane) a serialului “Dallas” in Romania. In timpul perioadei Ceausescu, un numar limitat de episoade “Dallas” fusesera difuzate avand un oarecare succes. Totusi, relansarea lui Dallas a stabilit un nou record. Serialul a inceput cu un rating de 95% - cel mai mare rating din istoria televiziunii europene – care s-a mentinut pana astazi. A  avut atata success incat intr-o seara cand am ajuns pe aeroportul Otopeni in timp ce se difuza serialul, nu era nimeni la vama ca sa imi stampileze pasaportul. Doar cand m-am identificat ca fiind “cel care a adus Dallas-ul pe ecrane” am fost condus la randul VIP-urilor rezervat pentru sefii de stat. Daca nu as fi spus asta, as fi stat acolo pe intreaga durata de 1 ora a episodului. Bineinteles, nimic nu merge vreodata usor in Romania si prima mea criza de afaceri avea sa urmeze curand. Dupa ce s-a adoptat o lege prin care se interzicea publicitatea TV la tigari, am primit un telefon de la Directorul General al Televiziunii Romane care ma anunta ca un sponsor (fara sa numeasca tigarile Kent) avea sa dispara dintr-o serie de motive. Primul meu raspuns a fost ca ii inteleg pozitia, dar ca asta ar insemna sa opreasca difuzarea serialelor. O tacere lunga a fost singurul raspuns de la celalat capat al liniei (de fapt a fost mai mult un oftat decat altceva). Asa cum era de asteptat, presa a preluat povestea si primele pagini ale publicatiilor nationale importante  aveau urmatoarele titluri in urmatoarea zi “Sfarsitul Dallas-ului” sau “Vom afla vreodata cine l-a ucis pe JR?”. In fata unui grup de 300 de oameni furiosi care au protestat in fata portilor Televiziunii Romane, conducerea   s-a induplecat si a permis continuarea neintrerupta a serialului.

Acesta a fost prima experienta din lumea mass-media si cea mai buna incercare ca formare profesionala pentru o provocare mai importanta care se afla la orizont. Fratii Maurice si Charles Saatchi, deja celebri pentru reclama cu “barbatul insarcinat” si pentru c ampania “Munca nu inseamna a munci” (Labor isn’t working) pentru Prim-Ministrul Thatcher din Londra, se hotarasera sa constituie o retea in Europa de Est si sa fie primii care sa puna steagul Saatchi & Saatchi in Romania. In 1993, dupa o serie de lungi intalniri si corespondenta, am semnat primul contract de asociere cu Saatchi & Saatchi, “relansand” mica noastra companie in lumea publicitatii. Binenteles Maurice si Charles au parasit intr-un final Saatchi & Saatchi pentru a crea un alt M&C Saatchi in 1997, dar aceasta este o alta poveste. Acest nou contract a stabilit o colaborare care a repozitionat activitatea noastra profesionala si felul in care ne-o desfasuram si planul de afaceri pentru viitoarea extindere. In anii ce au urmat, s-a lansat Zenith Media, urmata de Pantone, Cable Direct, SSX si in 2004 casa de productie Chainsaw – prima casa cu servicii integrale de post-productie din Romania. La sfarsitul lui 2007, deoarece internetul a prins teren, noua noastra companie de servicii interactive, “Epidemic”, si-a deschis portile. Aceste companii, toate in domeniul comunicarii, ne vor sprijini eforturile intr-o lume media care se schimba foarte rapid.

Un peste mare intr-un vas mic, cam asa as descrie prima experienta cu vedetele si cu cele ce urmau sa apara in viitor. Prima de acest fel a fost cand Saatchi a fost angajata de HBO pentru a desfasura activitatea de relatii publice pentru concertul Michael Jackson ce urma sa aiba loc la Bucuresti.  A fost un eveniment important. Prima difuzare live a unui concert Jackson  - desi nemediatizat in Statele Unite in caz ca ar fi fost un esec. Vestea ca o vedeta atat de importanta ca Michael Jackson vizita Bucurestiul a umbrit orice alt eveniment din Romania -  cu exceptia serialului Dallas care deja se difuza de doua ori pe saptamana. In ziua dinaintea concertului, Jackson trebuia sa viziteze Casa de Copii Ceausescu aleasa dintr-un “factor de convenienta” deoarece alte case de copii erau considerate prea murdare pentru ca el sa le viziteze. Scena a fost haotica. Erau aproximativ 1000 de soldati pazind o curte inconjurata de un gard (care fusese acoperit pentru ca nimeni sa nu poata vedea inauntru) cu mii de fani in jur tipand din toate puterile. Singurii care au putut fi prezenti inauntru cu copiii au fost Presedintele Iliescu, Michael Jackson, agentul sau, reprezentantii HBO, presa si eu. Fotografiile cu Michael Jackson pe care le-am vazut in publicatii nu sunt deloc reale. Chiar si in 1996, arata cu mult mai rau decat in orice fotografie pe care o vazusem in Revista People. Totusi, acesta era evenimentul nostru pentru PR si trebuia sa ne facem treaba. In acea saptamana, fusesem contactat de personalul casei de copii cu privire la o fetita care exersase break dance toata saptamana si care voia sa dea un mic spectacol pentru Jackson in timpul vizitei sale. In mod firesc, ne-am gandit ca ar fi un subiect bun pentru presa si l-am pregatit cu atentie. Am intrat in curte si Jackson a fost inconjurat de copii pentru fotografii in timp ce fetita il tot tragea de maneca pentru a-i atrage atentia, fiind gata pentru spectacol. Spre stupoarea noastra, Jackson a impins-o si si-a pus batista la gura de parca fata ar fi avut vreo boala contagioasa. Noroc ca fotograful de langa Jackson lucra pentru noi. Bineinteles concertul a fost un mare succes, dar nu am varsat nicio lacrima cand Jackson a plecat de pe Aeroportul Otopeni dupa o noapte nedormita (se pare) la palatul lui Ceausescu de langa lacul Snagov.

De la vedete plecate la viitoare vedete, urmatorul oaspete neanuntat a fost o mare surpriza.  Bill O'Reilly, democratul de dreapta de la reteaua Fox vizita Romania pentru nimic altceva decat pentru niste informatii despre Dracula pentru programul sau. Inutil sa mai spun ca tatal meu m-a rugat sa petrec timp cu Bill O’Reilly in timpul investigatiilor sale in Bucuresti despre figura istorica.  De retinut este ca Bill O’Reilly era destul de necunoscut la vremea aceea. In timpul zilei in care am facut turul orasului, discutia cu O’Reilly se indeparta din ce in ce mai mult de Dracula in favoarea vietii de noapte din Bucuresti. Se spune ca atunci cand esti in Roma trebuie sa faci ca romanii, si intelegeam din ce in ce mai clar acest mesaj. Cand a devenit prea evident ca imaginatia lui Bill era dincolo de Vlad Tepes si dupa o zi extenuanta de condus prin Bucuresti, am fost de acord sa il conduc in directia corecta dupa o masa rapida la hotel. Ultima data cand l-am vazut pe Bill O’Reilly intra la clubul de noapte “Roxy” la miezul noptii. Ce a urmat este usor de imaginat. Oricum, nu cred ca aceasta experienta nocturna a facut parte din vreun viitor program TV de noapte.

 

Doar dupa 1995 lumea publicitatii a inceput sa prinda radacini si nu a fost cu mult inainte ca toate firmele importante de publicitate sa isi deschida portile in Romania. Totusi, acestia au fost anii de aur pentru Saatchi & Saatchi Romania. Fiind prima agentie si constituita cel mai bine, Saatchi & Saatchi a dominat piata semnand contracte cu companii precum Procter & Gamble, Mars, LG si Hoffman La Roche, pentru a da cateva exemple. Parea ca lucrurile vor continua la nesfarsit, dar dupa cum se spune in Romania, intotdeauna exista un nor negru la orizont.

Politica, parte integranta din perioada de tranzitie a Romaniei de la o economie centralizata la o piata libera a luat si ea in considerare importanta agentiilor de comunicare si publicitate. Nu a durat mult pana cand Saatchi & Saatchi a pus ochii pe cateva partide politice care doreau sa preia controlul la Palatul Cotroceni ca urmare a alegerilor din 1996 – multe partide mici al caror unic obiectiv era de a pune capat monopolului fostilor membri de securitate care cresteau in economia capitalista a Romaniei. Exista si un numar mare de partide politice traditionaliste si noi partide mici care s-au inmultit incercand sa reprezinte o provocare serioasa pentru coalitiile socialiste de dupa 1989 conduse de Ion Iliescu. Printre acestea se afla partidul taranesc. Atunci am hotarat sa introduc Saatchi in lumea periculoasa a politicii post-comuniste. Prima mea incercare de publicitate politica a fost una de succes.  Am reusit sa il punem pe taranistul Victor Ciorbea in campania electorala pentru functia de Primar al Bucurestiului impotriva lui Ilie Nastase, campionul de tenis care era candidatul lui Ion Iliescu. Si mai important a fost sa il ajutam pe Emil Constantinescu, un profesor universitar din acelasi partid cu reclamele noastre. A devenit Presedinte al Romaniei ca urmare a unei campanii electorale dificile, ceea ce a pus capat temporar regimului Iliescu. Din pacate, dupa patru ani de presedintie neremercabila si multe schimbari ale ministrilor, Presedintele a abandonat lumea politica. Din nou Saatchi (sau eu) s-a lansat in alegeri cu experienta primei abordari in campanii politice in Romania. Campania noastra de promovare din 1996  avusese un oarecare success pentru Emil Constantinescu care trebuia sa ajunga la putere cu un val de schimbari pe care multi il doreau. La urmatoarele alegeri, Saatchi l-a sprijinit pe fostul Director al Bancii Nationale si Prim-Ministru, Mugur Isarescu care a avut o campanie mediocra, a esuat si in final l-a adus pe Ion Iliescu inapoi la putere. Dezamagirea de a fi de partea celor care au pierdut a fost mare (ca sa ma exprim bland) si am fost etichetati o vreme ca fiind de “partea celor ce au esuat”. Prin urmare, anul 2000 s-a dovedit a fi un an greu pentru agentia Saatchi. Spre deosbire de Statele Unite unde cei care pierd ca urmare a unei campanii electorale, fie republicani sau democrati, isi dau mana si discuta calm, talentul Romaniei de “a te lovi cand esti la pamant” a devenit un sport national.  Din fericire pentru noi, partidul renumit PSD nu a putut evita tentatiile atat de des asociate cu puterea – nici trezoreria statului. Dupa inca 4 ani de conducere incorecta (incompetenta), prim-ministrul de atunci, Adrian Nastase, si-a parasit biroul fiind etichetat ca avand cea mai corupta adminsitratie pe care Romania a avut-o in perioada de dupa Ceausescu. A fost de asemenea asociata cu incompetenta; dovedita cel mai bine de proiectul esuat condus de Ministerul Turismului de a construi un parc cu tema Dracula (iata-l din nou) si de santajul unor mari firme americane pentru a-l acoperi “sau altceva”. Proiectul a picat pana la urma sub presiunea opiniei publice si eforturile printului Charles fascinat de satele saxone din Romania si al carui stramos este ingropat intr-un oras saxon din Transilvania pe care il viziteaza adesea. Alegerile din 2004 au adus un guvern de dreapta, condus de flamboaiantul Primar al Bucurestiului,   Traian Basescu, cu maniere de capitan de vas, care parea sa aiba un fler pe care multi romani il cautau. Avand prea multe amintiri amare (si probleme financiare) din campania electorala din 2000, am pastrat discretia si m-am asigurat ca numele de Saatchi va ramane acoperit.

Am incercat mereu sa mentin o relatie buna cu Ambasada Statelor Unite si cu ambasadorii de-a lungul carierei mele in Romania. Radacinile mele americane sunt inca puternice – cel putin din punct de vedere cultural. Exista o anumita apropiere asociata cu interactiunea cu americanii stabiliti in Romania si multi dintre prietenii mei din Romania sunt americani. Legatura americana a fost demonstrata in timpul vizitei Presedintelui Clinton la Bucuresti pentru a linisti Romania cu privire la primul val al extinderii NATO in Europa de Est. Saatchi a avut sarcina de a organiza principalul eveniment din Piata Universitatii – locul mineriadei sangeroase din 1990. Cu postere americane si romanesti mari postate in fiecare colt, lui Bill Clinton i s-a prezentat steagul cu stema socialista taiata la mijloc. Nefiind informat cum trebuie, Clinton si-a pus steagul pe cap crezand ca este un “poncho” spre consternarea fostului Prim-Ministru Roman. Mai tarziu in aceeasi zi am avut ocazia sa il cunosc pe Presedintele Clinton. Cand am dat mana cu Presedintele - am mentionat ca sunt roman-american si lucrez in Romania – fusese deja informat cu privire la gafa cu “poncho-ul”. Ca toti politicienii buni, s-a intors catre mine, m-a batut pe umar si mi-a zis “buna treaba, tine-o tot asa”. Stiu ca arat mult mai tanar decat sunt, dar aceasta nu era tocmai reactia pe care o asteptasem. 

In ciuda noilor alegeri si a evolutiei, problemele economice si sociale persista si sunt departe de a se rezolva. Daca Bucurestiul (mult mai mult decat restul tarii) a trecut printr-o explozie imobiliara – si inca arata bine noaptea – multi dintre romanii din generatia uitata si din clasa de mijloc au fost lasati in urma. La fel ca scenele cu oligarhii din Rusia, Romania se hraneste cu o noua clasa ce detine Mercedes, BMW si da, cateva Rolls Royce-uri parcate pe langa Parcul Herastrau (echivalentul lui Boston Common in Bucuresti), in timp ce multi locuitori ai orasului de abia isi permit sa plateasca factura pentru caldura.  Acestea sunt doar cateva dintre misterele economice care ma uimesc si astazi. De exemplu, factura mea de gaz este de aproximativ 350 Euro pe luna si nu, casa mea nu este atat de mare! Cand salariul mediu este de 300 Euro pe luna, ei bine, puteti socoti si singuri. Regimul comunist a lasat cicatrice psihologice si simtul comunitatii este inca o noutate in Romania. Oricum, incetul cu incetul, asta pare sa se schimbe in bine. Nu voi afirma vreodata ca a face afaceri in Romania nu este profitabil sau interesant. Dar, dupa parerea mea, a construi si investi in responsabilitate sociala este pur si simplu o afacere buna. Spre deosebire de majoritatea oamenilor de afaceri cu putin timp la dispozitie, eu sunt unul dintre putinii care face parte din comitetele catorva organizatii non-guvernamentale de caritate. United Way, Principesa Margareta a Fundatiei din Romania, Programul MBA, Comisia Fullbright si alte organizatii similare sunt doar cateva din cele ce imi ocupa orele de seara. Una dintre preferatele mele ramane ASEBUSS, program ce face parte din programul American EMBA in asociere cu Universitatea Kennesaw din Georgia. Ca presedinte al Comitetului Consultativ, imi ofer sprijinul pentru programele de recrutare a studentilor. Crema de pe tort este ca, inca din prima zi, eu sunt cel care tine discursurile la ceremoniile de absolvire. Desi recunosc ca incep sa ma chinui sa spun ceva original in ziua de azi.

Romania nu este deloc plictisitoare si poti sa te astepti oricand la neprevazut. Una dintre cele mai amuzante experiente ale mele a fost sa fac parte din distributia unuia din cele mai importante filme de la Hollywood filmat la Bucuresti.  Pentru toti actorii/actritele infometati/infometate, exista zeci de roluri pentru voi in studiourile Buftea (chiar la marginea Bucurestiului). Din intamplare, Franco Zeffirelli producea un film in care jucau Jeremy irons si Fannie Ardent. Fiind ales pentru incredibilul meu talent de a vorbi engleza cu accent american, m-am hotarat sa incerc  pe baza exprientei mele de actor la Cohasset High. Si iata-ma jucand rolul lui “Bill omul de afaceri” un investitor intr-o sala de sedinte dezbatand (circa 1972) daca vocea Mariei Callas (principalul personaj al filmului)  valora investitia a inca 500.000 de dolari.  Conditiile nu puteau fi mai neplacute. Sa port un costum de trei-piese din lana in mijlocul lunii august fara aer conditionat nu merita pentru cei 100 de euro pe zi cu care eram platiti. Daca nu ar fi fost glumele cu colegii mei, as fi plecat dupa pranz – desi catering-ul a fost destul de bun. Avand un rol in  care am vorbit, mi-am castigat dreptul de a participa la petrecerea din acea seara care s-a terminat la ora 3 dimineata, stand cu Jeremy Irons, Fannie Ardent si alti cativa si vorbind despre intamplarile acelei zile de filmari. Foarte amabil, Jeremy Irons mi-a spus ca considera ca aveam un viitor in actorie si ca ar trebui sa imi iau mai in serios cariera. Habar n-avea ca nu eram un actor adevarat! Era prea traziu, eram obosit si da, bausem prea multe beri. A fost unul din acele momente in care te uiti inapoi si te gandesti “cum am putut spune asta?”. Intr-un mod prostesc, am raspuns in gura mare la masa “din moment ce am un job adevarat, nu vad de ce as incerca o cariera in actorie” Faptul ca s-a asternut o tacere de mormant ar fi prea putin de spus. La numai 4 luni mai tarziu m-am intalnit cu Jeremy din nou si mi-a adus aminte ce “gafa” facusem. Vorbind putin, l-am intrebat daca scena cu mine a trecut de faza de editare, la care Jeremy mi-a raspuns politicos ca am jucat bine si ca scena va ramane. Cand am dat sa plec, Jeremy s-a uitat inapoi si mi-a zis “si totusi Radu, nu prea conteaza din moment ce ai un job adevarat”. La putin dupa asta am fost distribuit intr-un al doilea rol, dar de data asta necunoscut mie, un rol principal intr-o comedie thriller romaneasca. Dandu-mi seama ca nu mai era vorba de rolul lui “Bill omul de afaceri” si ca presupunea zile de filmari, am incercat sa ma sustrag, dar m-am lovit de un director amenintator care a zis ca e prea tarziu si ca voi strica filmul. Filmul s-a dovedit unul dintre cele mai mari succese din istoria cinematografiei romanesti si chiar si in ziua de azi, daca sunt tras pe dreapta de vreun politist pentru vreo incalcare a regulamentului rutier, discutia se incheie cu un “sa traiti!”. Au fost si alte roluri in filme cu Jerry Springer, Dolf Lungren, Wesley Snipes, dar intr-un final mi-am incheiat cariera de actorie.  

Cu toate situatiile din timpul saptamanii, incerc inca sa imi fac aparitia de oaspete in casa mea. Sa fii cu picioarele pe pamant  este intotdeauna cel mai bun lucru de facut pentru a evita tentatiile mentalitatii de “peste mare intr-un vas mic”. Ca exemplu, familia noastra a donat 50 de hectare de teren pe care il recuperasem de la Stat Bisericii Catolice, pentru a servi ca centru spiritual, pentru dialog ecumenic (atat pentru Biserica Catolica cat si pentru cea Ortodoxa) si am stabilit un centru de educare pentru copiii strazii ce isi doresc sa invete o meserie. A fost un obiectiv dificil, si cu ajutorul eforturilor depuse de Parintele Mathieu, un preot Belgian stabilit in Romania, se vede acum o luminita la capatul tunelului. In timpul liber, Radu jr., fiul meu, si-a petrecut cateva zile lucrand cu preotii si copiii ca sa aranjeze locul.

Viata in Romania are suisurile si coborasurile ei. Viata de noapte din Bucuresti se intinde pana la ora 8 dimineata in week-enduri si Romania este renumita pentru cele mai atragatoare femei din Europa – cel putin cele de pana in 30 de ani! Sunt cateva cluburi despre care am auzit ca petrecerile sunt ca adunarile la ceai Mr. Rogers. Disparuti, sau aproape disparuti sunt cainii vagabonzi care latrau pe vremuri in Bucuresti si de care se impiedicau cei care alergau la primele ore ale diminetii. Un oras cu 4000 de case a aparut in ceea ce parca acum cateva sapatamani (lipsa de calitate se vede cu siguranta) era o zona salbatica din nordul capitalei. Noi centre comerciale se construiesc si vanzarile la masini au explodat  deoarece dragostea romanilor pentru masini i-a indemnat pe toti dealerii importanti sa isi umple stocul.  Din pacate traficul, poluarea si costurile mari au facut Bucurestiul sa nu mai fie micul Paris din est, ci mai degraba un Newark al Carpatilor. Pe masura ce problemele din Romania au inceput sa fie mai mici si Romania este acum membra NATO si a Uniunii Europene, orasul din ce in ce mai civilizat si-a mai pierdut din spiritul de aventura si factorul de “necunoscut” de care am fost atras cand am ajuns in 1990 s-a redus. Fiul meu cel mare, Radu este acum este la Portsmouth Abbey in Rhode Island si sper sa termine anul viitor si ceilalti doi fii ai mei, Matthew si Victor urmeaza Scoala Britanica din Bucuresti.  Ca sa se asigure ca si invatamantul privat ia o intorsatura ciudata in Romania, Scoala Britanica din Bucuresti a fost obligata sa inchirieze casele pentru doi dintre cei mai cunoscuti sefi de fotbal dupa ce Consiliul de Administratie al Scolii a fost obligat sa abandoneze constructia noii scoli datorita fraudei. Nu sunt sigur daca Consiliul de Administratie s-a bucurat de aceasta situatie, dar lucrurile nu s-au schimbat.  

Interesul si dragostea mea pentru Romania sunt aceleasi. Munca mea inca ma tine la birou mai mult de 14 ore pe zi, avem 8 firme cu peste 145 de angajati si inca exista multe provocari pentru viitor.  Nimic nu ma face sa ma gandesc sa renunt acum. Odata cu progresul apar noi oportunitati, ca sa nu mai spun de ambitia incredibila a romanilor de a merge mai departe. Desi, in multe cazuri, este vorba despre o ambitie care depaseste capacitatile  - inca consider ca nimic nu poate inlocui experienta si invat ceva nou in fiecare zi. Inca reusesc sa calatoresc in afara Romaniei petrecandu-mi cele mai multe zile de Craciun la casa noastra din Alpii francezi si imi vizitez parintii in sudul Frantei aproape in fiecare vara. Am fost norocos sa traiesc istorie (in mica parte totusi) in timpul fiecarei vizite a presedintilor Statelor Unite (Nixon, Clinton si da, chiar si Bush) si cine stie …poate Obama? Fratele meu mai mare Nick, este si el in spiritul romanesc si lucreaza la Consiliul de Onoare din Houston, responsabil pentru comunitatea romana si concentrandu-se pe ajutorarea copiilor dezavantajati. Ocazional vizitez New England si Colegiul din Boston ca sa retraiesc amintirile si urmeaza a 25-a reuniune de clasa de la absolvire in aceasta primavara. Cand zbor intr e Londra si Munchen, stand pe spate in locul meu, ma gandesc la revederea copiilor si la relaxarea de acasa. La aproximativ 3000 metri, in timp ce imi deschid cartea Predicatorul si Presedintele (biografia lui Billy Graham), fac o pauza pentru a ma gandi la acasa. Nu ar trebui sa se mire nimeni…Bucurestiul este instinctiv pe primul loc. Cred ca demult nu mai sunt America sau Franta. Deci cand cineva ma intreaba de ce m-am intors in Romania, sunt cateva raspunsuri care imi trec prin minte. O fi atractia radacinilor mele europene? Stramosii mei care ma cheama inapoi? Sau pur si simplu spiritul meu de aventura? Fara a avea un raspuns clar, speranta mea este ca aceasta experienta in Romania va umple “pauza Florescu” care s-a creat la izbucnirea celui de-al II-lea Razboi Mondial si va crea o baza pentru generatiile viitoare. Este un raspuns fara nicio certitudine, dar este un raspuns dat prin anii mei traiti aici.

Mirela Ciucur   /   17-06-2009