Interviu cu Profesorul Costica Bradatan: "...prefer sistemul american pentru că are reguli clare şi o anumită transparenţă care, cu câteva excepţii, lipseşte Europei."

Ai plecat din Romania în 2001, de la catedra de Filozofie a Universităţii Bucureşti, dupǎ care traiectoria ta academica a inclus: University of Durham (Anglia), Cornell University, Miami University of Ohio, European College of Liberal Arts (Berlin), Texas Tech University, în stârşit, University of Wisconsin at Madison, unde te vei duce anul viitor. Este un palmares greu de egalat, poţi sǎ ne spui cum a evoluat, care a fost “firul roşu” care a conectat centre academice atât de diverse?

Cu aceste şcoli am fost asociat în moduri diferite: la University of Durham mi-am făcut doctoratul şi am predat ocazional, la Cornell University şi Miami University am avut contracte pe perioade determinate, la European College of Liberal Arts am predat de câteva ori, la şcoala lor de vară, iar de la University of Wisconsin am primit un grant de cercetare prestigious, şi voi merge acolo anul viitor să lucrez la următoarea mea carte.

Miami University (Sursa: www.perfectperspectivesaerial.com)

Universitatea la care am actualmente o poziţie permanentă (tenure-track) e Texas Tech University. Nu ştiu dacă există vreo legătură “necesară” între aceste instituţii: la mijloc e şi o chestiune de noroc, de întâmplare.  Sigur, am manifestat interes faţă de aceste locuri, am intrat în competiţie pentru aceste poziţii, dar faptul că până la urmă mi s-au oferit se datorerază într-o anume măsură şi norocului. Trebuie să înţelegi că în domeniul meu (filosofie) concurenţa e feroce, candidează în medie vreo 200 de candidaţi pentru orice post academic. Candidaţii provin literalmente din toată lumea (nu doar din SUA sau Canada, ci şi din Australia, Europa, şi aşa mai departe) şi atunci e foarte greu să alegi între finalişti.  Ca atare, când începi o carieră academică aici nu-ţi poţi “propune” să ocupi cutare sau cutare poziţie, la cutare sau cutare universitate. Ţi întâmpla sau nu să o primeşti, ceea ce-ţi poate face cariera destul de zigzagată, lucru care însă poate avea şi un anume farmec. 

Filozofia este o limbǎ universalǎ. Totuşi, ai vrea sǎ faci o paralelǎ cu România? Cum se încadreazǎ România în harta filozofiei universale? Ce ne distinge (dacǎ?) de alte sisteme de gândire filozofica? Spunând aceasta mǎ refer la volumul tau intitulat O Introducere la istoria filosofiei româneşti în Secolul XX, publicat în 2000 de cǎtre Editura Fundaţiei Culturale Române.

Problema identităţii (fie ea personală sau colectivă, culturală) e unul din lucrurile cele mai dificile din câte există. Ştiu, desigur, că a problematiza “specificul naţional” a devenit la noi aproape un sport naţional. Lăsând gluma la o parte, a cǎuta insistent specificul naţional poate fi o afacere riscantă, un drum care nu duce nicăieri. Faptul că în cultura română s-a scris atâta despre specificul naţional mi se pare un semn de imaturitate. E ceva nesănătos. Poate că dacă filosofii români, de exemplu, s-ar fi ocupat mai puţin de problema specificului naţional şi mai mult de alte subiecte, acum am putea fi luaţi mai în serios şi s-ar fi putut vorbi de filosofie în România. Părerea mea e că românii ar trebui “să-şi vadă de treabǎ”: să facă lucruri interesante, să inventeze, să scrie cărţi fabuloase, să se ducă pe Lună, să existe pur şi simplu. Dacă ceea ce lasă ei în urmă are vreun specific, asta ar trebui să fie, eventual, treaba altora.  Gândiţi-vă doar: dacă Platon s-ar fi preocupat obsedant de problema “specificului grecesc,” n-ar fi existat niciodata un filosof cu numele asta.

Cornell University (Sursa: www.cornell.edu )

Între experienţele academice recente, nu apare România. Este datorită unui declin în evoluţia acestei direcţii universitare sau ţine de opţiunile profesionale?

Sunt mai mult decât deschis să colaborez cu instituţii româneşti, însă mai trebuie şi ca aceste instituţii să fie interesate de o astfel de colaborare. Nu mă pot abţine să nu observ însă o anumita mefienţă (care, uneori, poate lua o formă pur şi simplu agresivă) a instituţiilor româneşti (culturale, universitare) faţă de intelectualii români din diaspora. Pe de altă parte, poţi foarte bine să faci ceva pentru România aflându-te la depărtare (după cum poţi să-i faci rău aflându-te, fizic, în România). Unele din proiectele la care lucrez acum acoperă chestiuni româneşti. De exemplu, co-editez (pentru editura Rowman and Littlefield) un volum de eseuri dedicate filosofiei ruse şi est-europene în secolul 20.  În acest volum România e reprezentată cu nu mai puţin de două capitole. De asemenea, pregătesc, pentru un jurnal academic foarte bine cotat din Anglia (“Angelaki”), un număr special dedicat mişcărilor de idei din Europa de Est după căderea comunismului şi sper să am şi aici o bună reprezentare românească.

Europa vs USA. Mi-a plăcut foarte mult felul în care ai descris Florenţa, Italia în general, într-un interviu din ‘The Florence Newspaper’ publicat în August 2007. Cu toate acestea, ai ales să te stabileşti în Statele Unite. Care este pentru tine raţiunea acestor opţiuni, unde consideri că există “leagănul filozofiei universale?” Ţine până la urmă de decizii pragmatice?

Sunt structural European. În afară de România, am trăit, pentru perioade mai lungi sau mai scurte, în câteva ţări europene: Anglia, Germania, Italia, Irlanda, Spania. Mă simt realmente acasă în Italia, de exemplu, şi caut să ajung acolo ori de câte ori pot. Ceea ce predau în America e în întregime dedicat culturii europene: filosofie, literatură, film. Problema e însă că, exact în măsura în care Europa te atrage prin farmecul ei cultural, prin bogăţia de idei incredibilă, prin “geniul” ei, în aceeaşi măsură te poate ţine la distanţă prin unele dintre instituţiile şi cutumele ei. Sistemele universitare în ţările europene unde aş vrea să stau (Italia, Spania) nu sunt foarte diferite de sistemul universitar românesc. Sigur, lumea e în general mai competentă, există o puternică tradiţie cărturărească acolo, care nu te lasă să faci sau să spui chiar orice, dar intrarea în sistem se bazează de foarte multe ori (întocmai ca în România) pe proceduri “orientale” supărător de personalizate: ocuparea unui post vine de regulă în urma unor aranjamente de culise, a unor schimburi de favoruri, curtarea îndelung a câte unui profesor cu influenţă şi aşa mai departe. Dacă aş fi vrut să lucrez într-un astfel de sistem, aş fi rămas în România. Chiar dacă în America competiţia e mult mai dură, prefer sistemul american pentru că are reguli clare şi o anumită transparenţă care, cu câteva excepţii, lipseşte Europei. Există, apoi, o satisfacţie, de un gen special, pe care o ai atunci când câştigi o competiţie feroce, dar cinstită. E un sentiment de recunoaştere care te afectează profund, te face să te plasezi altfel în profesie şi în propria-ţi piele până la urmă: cred că e preferabil să câştigi o “luptă dreaptă,” chiar daca te alegi cu oasele rupte, decât să scapi neatins pe baza unei victorii “aranjate.” Cât despre “leaganul filozofiei universale,” el are darul ăsta miraculos de a se multiplica la nesfârşit: există oriunde  există gândire liberă sau, mai degrabă, oriunde gândirea e provocată suficient.

Numeroase Introduceri la volume prestigioase apărute la editura Barnes & Noble Books, ca Dincolo de Bine şi de Rău şi Genealogia Moralei de Friedrich Nietzsche sau Principiile Cunoaşterii Omeneşti, de George Berkeley. Dar mai ales propriul volum, The Other Bishop Berkeley. An Exercise in Reenchantment, publicat în 2006 de către Fordham University Press şi recenzat în mai multe jurnale academice. Este un semn de recunoaştere valoros. Compensează pentru recunoasterea de acasă?

Sincer să fiu, nu mă mai gândesc la “recunoaşterea de acasă.” Nu-ţi iei “lumea în cap” pentru a fi recunoscut acasă. Exilul e un fel de a “muri” pentru locul ce-l laşi în urmă. Întoarcea “acasă” a exilatului are întotdedauna ceva de “apariţie,” de strigoi: provoacă o reacţie ambivalentă, un amestec ciudat de curiozitate şi reţinere. Am ştiut acest lucru de la bun început, dar cred că tocmai asta m-a determinat să plec: într-un fel, am plecat din România ca să mă “reinventez” în altă parte. Ajunsesem la un punct unde ştiam destul de bine ce urmează, ce o să mi se intâmple. Şi atunci am vrut să-mi sacrific vechiul “self,” să-l îngrop şi să-mi creez altul. Revenind la titlurile de mai sus, cartea de la Fordham University Press, care a apărut cu vreo doi ani în urmă, e destul de tehnică şi e destinată unui public destul de specializat. Acum, în schimb, mi se pare mai interesant să fac lucruri pentru o audienţă mai largă.  De aceea am şi scris introducerile respective. Barnes & Noble e cunoscut în primul rând ca (probabil) cel mai important lanţ de librării din America, dar ei au şi o editură foarte activă, ce publică mai ales texte clasice. Colecţia pentru care am scris aceste texte introductive se adresează în primul rând studenţilor şi publicului tânar. La fel, cartea la care lucrez în momentul de faţă va fi adresată unui public mai larg şi va fi scrisă într-un registru mai “eseistic,” mai aproape de literatură decât de filosofie, dacă nu cumva filosofia e ea însăşi o formă de literatură. În sfârşit, mă tentează ideea de a scrie din când în când pentru ziarele americane. În curând o să încep să scriu scurte recenzii pentru The Philadelphia Inquirer. Astfel, pentru mine se închide un ciclu şi totodată se deschide altul: înainte de a pleca din România, timp de 4 ani, am scris regulat la Adevărul literar şi artistic, atunci când această revista era sub direcţia lui Cristian Tudor Popescu. E o experienţă care m-a onorat nespus şi care m-a învăţat foarte multe lucruri. 

Cum vezi raţiunile gândirii actuale din Romania, sistemul de valori? Ţi se pare un teren “arid” sau este doar o perioadă de transformare, de maturizare a valorilor?

Aş vrea să vă dau un răspuns satisfăcător la această întrebare, dar mă tem că nu pot. Pur şi simplu, nu înţeleg ce se întâmplă în România din punctul de vedere al “sistemului  de valori,” cum spui, în raport cu sfera cunoaşterii. Există, pe de o parte, oameni de mare calitate, cărturari ce produc lucruri admirabile în cele mai dificile condiţii, dar ei au rămas puţini şi izolaţi. Se ştie puţin despre ei, când nu sunt pur şi simplu înjuraţi birjăreşte de către “boierii” establishment-ului cultural. Ion Ianoşi e un exemplu de astfel de cărturar. Dan Petrescu e altul. Un om de o tărie de caracter extraordinară, care a fost închis de Securitate şi care a simţit pe propria piele cum e să fii anti-comunist, Dan Petrescu a ajuns astăzi să fie pus sub carantină mediatica, ceea ce mi se pare o ruşine greu de spălat. Pentru că au refuzat să intre în grupurile influente, să fie “corecţi politic,” astfel de oameni sunt ţinuţi în umbră, nu au vizibilitatea pe care o merită, nu sunt recunoscuţi şi respectaţi ca atare. Ceea ce se vede, în schimb, sunt intelectualii “angajaţi.” După căderea comunismului, când nu mai exista nici un risc, aceştia au avut revelaţia anti-comunismului. A ajuns să le placă atât de mult încât îl practică de douăzeci de ani ca pe o profesie. În legătură cu aceştia din urmă, expresia “sistem de valori” nu se poate folosi decât antifrastic, la mişto. Aş numi chestia asta “sindromul Nae Ionescu”: fascinaţia prostească, incredibilă faţă de putere a unor oameni altminteri remarcabil de deştepţi. Atâta inteligenţă, atâta ştiinţă de carte, doar ca să te poţi gudura pe lângă un politician agramat. Pe de o parte, nu vor să intre in politică aşa cum se cuvine, să participe în alegeri, să-şi asume responsabilităţi. Pe de altă parte, nu vor nici să rămână “simpli intelectuali,” să se plaseze într-o ipostaza critică, sceptică, ironică şi auto-ironică. Nu, aceşti intelectuali “de vârf” vor sa fie “king makers,” vor să tragă sfori, să facă şi să desfacă guverne. Partea amuzantă e însă că nu reuşesc să facă nimic de genul ăsta, ci sfârşesc în ridicol, prin a fi nimic altceva decât bufoni politici. Rezultatul e un spectacol deplorabil, ce afectează profund ideea de “intelectual român.” Poate că ăsta ar fi un  răspuns mai bun la întrebarea ta anterioară, cea despre specificul naţional românesc. 

Cornell University (Sursa: www.scienceblogs.com )

Crezi în anumite coordonate etnice în momentul în care ai decis să pleci din ţară? Cât de relevant este să ne raportăm la aceste elemente, la oameni de aceeaşi factură, cu aceleaşi amintiri? 

E destul de greu să discutăm despre acest lucru în abstract. Raportarea la locul de unde ai plecat funcţionează diferit, cred, de la un grup (profesional, social, etc.) la altul. Muncitorii constructori români din Italia, să zicem, se raportează la originea lor românească altfel decât o fac, de exemplu, medicii români din New York sau automaticienii români din Toronto. Sigur, avem cu toţii un fond de “amintiri” comune, dar ni le “amintim” diferit, ca să zic aşa.  

Versiunea interviului in Evenimentul Zilei:

http://www.evz.ro/dmain/article/837254/Adevaratii-intelectuali-romani-izolati-de-quotbufonii-politiciquot/?id_domain=2

Mai multe informatii despre Profesorul Bradatan:

http://fordhampress.com/detail.html?id=9780823226931

http://www.florencenewspaper.it/vediarticolo.asp?news=a7.09.11.16.23

http://www.webpages.ttu.edu/cbradata/

Mirela, multumim pentru interviu. Multumiri si Dlui Bradatan!

Doua lucruri mi-au atras atentia si doresc sa le comentez.Descrierea Dlui Bradatan este corecta Formularile sunt foarte sugestive. Vreau insa sa facem si pasul urmator.Stim ca diagnoza, complicata pentru cei neinformati si dezinteresati, este mai facila decat tratamentul. Ce se poate face in continuare? Vorbesc de optiuni individuale in contradictie cu logica unui sistem si masura in care acestea il pot gripa sau tranforma de-a dreptul. 

Cred că e preferabil să câştigi o “luptă dreaptă,” chiar daca te alegi cu oasele rupte, decât să scapi neatins pe baza unei victorii “aranjate.” Fraza ar trebui pusa in toate salile de clasa si seminar din Romania. Din clasa 1 si pana la obtinerea titlului de doctor, plagiatul este mai degraba o regula decat o exceptie. Intr-adevar, in foarte putin locuri din Romania competitia este puternica si corecta. Reflexul este acela de a cauta confortul unei relatii mai degraba decat de a te pregati temeinic. Exista insa  foarte multi oameni de valoare care ar alege oricand o lupta dreapta dar nu au parte de ea.  Au doua optiuni. Prima, aceea de a te duce sa lupti ina alta parte(ex. SUA) sau te complaci si devii parte a sistemului. Intrebarea mea este daca nu cumva ar putea exista si varianta de mijloc, aceea de a face parte (dizidenta) a sistemului si de a-l schimba din interior. Un compromis va fi necesar dar numai pentru a face loc unei viziuni de schimbare. Daca e o strategie promitatoare urmarirea acesteia poate presupune formarea unor 'aliante' a principiilor intre cei de acasa si cei din strainatate, fara a spune ca moralitate si competenta sunt distribuite exclusiv intr-o categorie sau alta. Schimbul ar putea fi reciproc avantajos... 

Analiza intelectualilor '(dez)angajati'. Intr-adevar observ multi intelectuali cu o pregatire buna si cariera onorabila care sunt extrem de vulnerabili in fata puterii politice. Exemplele sunt multe. De asemenea stiu ca exista si grupul tacut al intelectualilor care prefera revistele si cartile de specialitate tabloidelor. Sunt cei care formeaza textura culturala/intelectuala a Romaniei. Prima categorie reprezinta cel mult 5% comparativ cu a doua. Mi-as dori ca mai multi intelectuali, publici sau nu,  sa aiba o prezenta calma, proportionata si responsabila in spatiul public si de ce nu, politic. Din pacate ei nu 'vand' ziarele si nici nu aduc audiente.Gresit! Presa romanesca utilizeaza unul doua registre de discutie, unul 'politic' si altul 'jurnalistic'. Sunt multi cetateni care si-a dori si alte registre. Probabil ar trebui mai mult curaj atat din parte presei cat si a intelectualilor (cei 95%). Astfel putem rezolva si problema intelectualilor 'sfetnici'. Ei nu ar mai avea legitimitate atta timp cat expertiza si inteligenta este oferita generos si gratis de o clasa sociala si nu de un grup restrans.O alta cale, pe langa cea a asaltului institutiilor media, ar fi contructia unor spatii paralele de dialog, relativ 'subversive' unde ideile pot circula mai usor, mai clar si fara ca dezbaterea sa fie personalizata sau impregnata de interese politice.   Un exemplu este strada32...sunt convins ca exista si altele.

Multumesc inca o data pentru interviu. Traiesc un sentiment bun cand imi aud unele ganduri cu cuvintele unui coleg!

Cu bine,

Claudiu Craciun 

Claudiu, un raspuns din partea Profesorului Bradatan (interim, pana cand o sa va puteti sa va conectati direct pe strada32):

Draga Claudiu (if I may), 

Intai de toate, vreau sa-ti multumesc pentru interesul pe care l-ai aratat acestui interviu. E un interes care ma maguleste si, in acelasi timp, ma face sa ma intreb daca nu cumva am creat niste false asteptari. Mi-e frica, cu alte cuvinte, sa nu dezamagesc. 

Fara indoiala, ai dreptate sa spui ca e mai usor sa vezi ce anume nu merge decat sa faci ce trebnuie ca sa vindeci. De aceea, e plina lumea de intelectuali si pastori si sunt atat de putini "facatori de bine." Din fericire, stimtind de mult aceasta dificultate, am decis ca n-o sa ma pot numara vreodata printre cei din cea de-a doua categorie. 

Spui: "Exista...  foarte multi oameni de valoare care ar alege oricand o lupta dreapta dar nu au parte de ea.  Au doua optiuni. Prima, aceea de a te duce sa lupti ina alta parte (ex. SUA) sau te complaci si devii parte a sistemului. Intrebarea mea este daca nu cumva ar putea exista si varianta de mijloc, aceea de a face parte (dizidenta) a sistemului si de a-l schimba din interior. Un compromis va fi necesar dar numai pentru a face loc unei viziuni de schimbare." 

Ca de obicei, adevarul e undeva la mijloc, in cazul de fata probabil in solutia de compromis de care vorbesti. Pana la urma, vor fi destui oameni care vor alege sa se plaseze in cadrul sistemului asa incat sa se genereze o masa critica ce va provoca la un moment dat niste schimbari semnificative. Accentul insa cade aici pe "pana la urma."  Pana la urma, toata chestia asta s-ar putea sa ceara foarte multe sacrificii, timp de mai multe generatii, fara absolut nici o certitudine ca pana la urma lucurile se vor schimba intr-adevar in bine. La urma urmei, e o alegere pur individuala: decizi sa intri in sistem sau sa-i intorci spatele in functie de tot felul de factori: de structura si experienta personala, de conjunctura sociala, de situatie familiala, de filosofie de viata, de gusturi personale, si asa mai departe. Daca ti se intampla, de exemplu, sa fii o natura mai contemplativa, fara nici un simt practic, e preferabil sa faci ceea ce stii  sa faci mai bine (sa scrii, de exemplu), oriunde ar fi cu putinta acest lucru, decat sa te afli musai in treaba, apucandu-te - de exemplu - sa reformezi institutii (mai ales atunci cand nimeni nu ti-o cere). 

Trecand acum la altceva, o chestie care ma infricoseaza e urmatoarea: in 1989 universitatea romaneasca se afla intr-o situatie proasta. Cu toate acestea, in 2009 universitatea romaneasca se afla, in multe privinte, intr-o situatie mult mai proasta decat in 1989. Ceea ce e dramatic e ca nu mai exista nici o scuza acum pentru situatia asta: nu mai poti da vina pe Partid, pe Securitate, ci ne-am facut-o singuri, "cu mana noastra," in deplina libertate si cunostinta de cauza. Situatia asta pur si simplu ma nauceste.

In legatura cu cea de-a doua situatie ce o mentionati, nu stiu ce as mai avea de adaugat. Pui degetul pe rana,

Ar mai fi, desigur, multe de spus, dar trebuie sa ma opresc aici. 

Multe multumiri inca o data. 

CB